~Mărturisirea de credinţă literară: “Mă simt contemporan cu Homer”

M-am născut într-un sat de munte, din Banatul de sud, în vremea de început al celui de al doilea război mondial. Părinţii mi-au fost ţărani, ca şi bunicii, străbunicii şi stră-străbunicii. Ţărani şi oieri. Cu pământ puţin şi prost, pământ argilos, de deal, care le cerea chinuri tantalice dându-le în schimb roade puţine, doar cât să supravieţuiască de la un an la altul. Cu toate că învăţaseră să scrie, să citească şi să socotească, n-aş putea spune că erau preocupaţi de marile probleme culturale ale timpului lor.

Şcoala în care am urmat primele clase, datând ce-i drept de prin secolul al XVIII-lea, mai folosea încă lămpile cu petrol, acelaşi petrol cu care se frecau duşumelele, şi în caz de forţă majoră, căpăţânile tunse chilug ale şcolarilor găsiţi cu niscaiva gângănii de rău nume. Nu-mi aduc aminte cum s-a născut în mintea copilului încălţat cu opinci de cauciuc cu gurguie visul de a se face scriitor. Ştiu că la banala întrebare, pe care maturii o pun copiilor, doar ca să se afle în treabă: „Ce ai să te faci când ai să fii mare ?“ eu răspundeam cu mult elan: „Am să mă fac scriitor“. Şi scriitor m-am făcut, dar nu atât de simplu, cum am crezut atunci, şi nici atât de mare, cum am sperat mai apoi.

Poate sub înrâurirea teoriilor cu care dascălii de la liceu şi mai târziu de la facultate ne-au asaltat, poate influenţat de modelul scriitorilor citiţi: Slavici, Creangă, Rebreanu, Sadoveanu, Marin Preda etc., poate pentru că revistele literare propovăduiau ele însele ideea artei realiste (realist- socialiste) şi mai sigur pentru că structura mea, autoeducaţia, ideile pe care mi le însuşisem din lecturi haotice, am scris primele povestiri realiste apărute într-o carte intitulată Sunt dator cu o durere. Durerea cu care rămăsesem dator cuprindea în ea şi se putea deduce din acele texte dramele, suferinţele ţăranilor din zona de unde mă ridicasem, cauzate de colectivizarea forţată a agriculturii, de deportarea în Bărăgan, de prizonieratul în Rusia, de camioanele cu prelată care veneau pe înserat şi ridicau oameni şi nu-i mai vedea nimeni multă vreme etc. Aceasta a fost începutul…cartea stă mărturie, dar, spre durerea mea nemărturisită până astăzi, nimeni nu a observat „actualitatea“ temelor povestirilor mele, nici „subversivitatea“ lor. Toate celelalte cărţi care au urmat aveau asemenea ţinte mascate: Neîmpăcaţi în mânie, Sentimentul puterii, şi probabil cea mai „antisocială“ dintre ele a fost Întoarcerea spre asfinţituri.

Apoi am descoperit deliciile istoriei, m-am lăsat subjugat de fascinaţia ei, scriind romanele: Tornada, În afara gloriei (vol. I), Mătuşa mea Maria Theresia.

Desigur ambiţia de a rescrie istoria este dificilă şi adesea păgubitoare pentru scriitor. Sunt tot mai puţini astăzi cei interesaţi de o asemenea tematică. Cum la fel de puţini sunt, după câte mi se pare mie, şi cei interesaţi de literatură în general. De aici, din adâncul unei provincii în care îmi duc traiul, mă uimesc văzând succesul enorm al Potter-ilor vrăjitori, al „Codului lui Da Vinci“ şi mă întreb ce s-a schimbat atât de profund în structura cititorului copil ambetat până adineauri cu „Războiul stelelor“, iar astăzi cu isprăvile unui Merlin de mucava. N-am habar dacă în şcoala românească se mai prevede măcar ca lectură suplimentară Tinereţe fără bătrâneţe, o capodoperă, după părerea mea, a literaturii universale. Basmele româneşti bat, cred, de departe, toate fanteziile sarbede ale Hollywoodului. Şi pe deasupra te conving să crezi, măcar până ajungi la maturitate, în biruinţa Binelui, acceptând că nu-i bună şi nici recomandată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte în plan biologic, ci numai în planul creaţiei spirituale.

N-am fost fascinat nici de mode şi nici de modele literare. Am admirat fără rezerve pe cei ce au reuşit să descopere noi modalităţi de expresie artistică. Am rămas însă convins că romanul, povestirea, nuvela trebuie să aibă o poveste, cât mai atractivă, iar dincolo de poveste sau poate că în interiorul ei, idei. O proză însă numai de idei m-a plictisit de moarte, preferându-i cartea de filosofie, de eseuri. Subliniez din nou că vorbesc de preferinţele mele şi aceasta nu înseamnă nici că am dreptate şi nici că resping gustul altora. Am fost şi voi fi adversarul arbitrariului, al atitudinilor exclusiviste, dictatoriale.

Mă gândesc cu respect şi simpatie la cei care trudesc noaptea sau ziua asupra paginii albe de hârtie sau a „sticlei“ computerului şi mă simt solidar nu numai cu ei, ci cu toate generaţiile de scriitori, chiar şi cu cele ale căror nume au biruit veacurile. Mă simt solidar, zic, dar şi contemporan cu ei, întrucât recitind cărţile lui Homer, Dante, Vergiliu, Tolstoi, Dostoievski, Marcel Proust, Cehov, Balzac, Rebreanu, Sadoveanu, Matei Caragiale, etc. interesul meu, satisfacţia, bucuria sunt neştirbite. Îmi doresc, de fiecare dată, când, înfrângându-mi teama şi inerţia, mă cufund în adâncul fiinţei mele, să scot la iveală ciutura cu aur pe care la rându-mi să-l las moştenire cititorilor din secolul XXI. Şi poate că un alt scriitor, peste câteva decenii va scrie că este contemporan cu…

Scrieti un comentariu