”RENAŞTEREA LUMII MORII CU NOROC” DE ARTUR SILVESTRI (1989)

iunie 6, 2007 la 6:15 pm · Înregistrat sub Uncategorized

PORTRET DE ALTADATĂ

UN POSIBIL CICLU ROMÂNESC

Proza, adeseori excepţională, însă în chip paradoxal mai puţin comentată, a lui Ion Marin Almăjan (n. 1940, Dalboşeţ-Caraş-Severin ) completează, înainte de toate, imaginea unei lumi bănăţene pe o latură hotărât realistă ce reproduce, într-o geografie mai sudică,pasiunile adânci comunicate demult de Ioan Slavici, în „Moara cu noroc”.O schiţă a întregului, dar ce schiţă!,se evidenţia încă în nuvelistica începutului din „Sunt dator cu o durere” ( 1970), un început deodată matur şi unde întrevedem materia epică şi sufletească organizată ulterior în câteva romane, impresionante şi prin extensiunea celor dintâi începuturi .Dar metoda epică rapsodică, sugestivă,înfăţişând o umanitate cu emoţii adânci şi mocnite ce nu se lasă decât cu greu descifrată, s-a constituit aici şi funcţionează totdeauna fără inutile ocoluri .Încă de pe acum, prozatorul se arată pregătit a înfăţişa două planuri ale realităţii sociale ce comunică, de bună seamă,şi care au rezonanţă biografică : ruralitatea cărăşană şi mediul citadin ( bineînţeles a fi acela timişorean ) . O anumită înclinaţie sentimentală către cea dintâi se observă de îndată, însă prozatorul nu opune , în felul romantic, „ coliba „ şi „palatul „, aptitudinea lui de a construi cu fineţe definindu-se în măsuri egale şi fără nici o adeziunea de doctrină manifestă. Pe Covală, pe Pănduru şi pe Buna, oameni ai satului din împrejurimile dealurilor Bozoviciului , aceste nuvele îi prezintă cu aceeaşi structură sufletească organizată şi definită profund , ca şi pe artistul Toma, un orăşean , şi pe tânărul Bujor, un soi de Titu Herdelea bănăţean .Fiind-în bună măsură-confesiuni, prozele de aici aparţin unui povestitor , ceea ce nu înseamnă că organizarea eăică ar fi mai puţin izbitoare. Emoţia ce reiese dintr-o natură confesivă şi construcţia se împletesc remarcabil, impresionantă fiind ştiinţa de a încheia sugestiv în planuri deschise de sensibilitate .Iată un final de nuvelă unde Buna , ca o divinitate benefică a casei ţărăneşti, părea a consuma întreaga energie sufletească :”aşa cum arată icoana de pe perete şi mi se pare că aud paşi uşori de fecioară trecând pe sub fereastră, o umbră care se apleacă pe apele sticlei, un fel de plete brune, lungi, vălurite de piaptănul nopţii „ ori clipa ce pecetluieşte o biografie a doi tineri ce aleg să trăiască într-un sat de munte, ca institutori, sfârşit brusc al unei iubiri : „ Oprită un timp, ploaua macera iar văzduhul. Maria se opri din mersul acela al lor, şovăitor, şi izbucni într-un plâns deznădăjduit „.Şi dialogul se diferenţiază stilistic în raport cu psihologiile , ceea ce presupune însuşiri în ordine analitică, remarcate mai ales acolo unde , percepţia se apleacă asupra sufletului feminin ( O femeie de la marginea sufletului.) Penumbrele sufleteşti ne întâmpină>>> mai departe aici >>>