ION MARIN ALMĂJAN

Scriam in celalalt volum ca parintii mei, ca si bunicii, au fost tarani iar strabunicii si stra-strabunicii au fost tarani, oieri si osteni in slujba Habsburgilor.Au batut Europa in lung si-n lat, udand-o cu sangele lor.Cei care s-au reintors la casele lor au adus naravuri si moravuri din tarile prin care au trecut, dar mai ales cuvinte pe care cei de acasa le-au adoptat dandu-le intelegere dupa priceperea si nevoile lor.Copilaria mi-a fost luminata de lumea bunicilor.Zic lumea bunicilor intrucat viata,credinta, obiceiurile lor au fost total diferite de cele ale parintilor.Ei, bunicii mei, ca dealtfel toti cei de varsta lor traiau intr-un ritm masurat,egal,fara ruperi si fara isterii.Desi traisera,ba chiar participasera la doua razboaie mondiale.Credeau nesovait in rostul ce le fusese lasat de la Dumnezeu. Munceau un pamant rau, cainos chiar, care abia le dadea atata roada, cat sa nu moara de foame.Si totusi isi tineau cu bucurie sarbatorile,la praznicul( hramul casei ) erau invitate neamurile din toate satele in care se imprastiasera, la fel la Nedeie.Masa radea atunci de bucate.Apoi veneau zilele cumpatate.Nu erau decat doua-trei radiouri in toata comuna.De televiziunea nu se stia.Barbatii se duceau la casina sa asculte stirile din lume sau sa citeasca taitungul ( ziarul ).In noptile lungi de iarna, cel mai adesea cu nametii pana la braul ferestrei, se adunau cateva familii la sezatoare. Femeile torceau,barbatii povesteau langa un şol ( cana ) de tuica fiarta. Si aminteau ispravi din razboaiele prin care trecusera, spuneau povesti sau intamplari fantastice petrecute de ei sau auzite de la altii. Acolo am auzit pentru prima data >>> continuarea aici >>>

(din vol.”MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ LITERARĂ. Scrisul ca religie la Români în preajma Anului 2000)

M-am născut într-un sat de munte, din Banatul de sud, în vremea de început al celui de al doilea război mondial. Părinţii mi-au fost ţărani, ca şi bunicii, străbunicii şi stră-străbunicii. Ţărani şi oieri. Cu pământ puţin şi prost, pământ argilos, de deal, care le cerea chinuri tantalice dându-le în schimb roade puţine, doar cât să supravieţuiască de la un an la altul. Cu toate că învăţaseră să scrie, să citească şi să socotească, n-aş putea spune că erau preocupaţi de marile probleme culturale ale timpului lor. Şcoala în care am urmat primele clase, datând ce-i drept de prin secolul al XVIII-lea, mai folosea încă lămpile cu petrol, acelaşi petrol cu care se frecau duşumelele, şi în caz de forţă majoră, căpăţânile tunse chilug ale şcolarilor găsiţi cu niscaiva gângănii de rău nume. Nu-mi aduc aminte cum s-a născut în mintea copilului încălţat cu opinci de cauciuc cu gurguie visul de a se face scriitor. Ştiu că la banala întrebare, pe care maturii o pun copiilor, doar ca să se afle în treabă: „Ce ai să te faci când ai să fii mare ?“ eu răspundeam cu mult elan: „Am să mă fac scriitor“. Şi scriitor m-am făcut, dar nu atât de simplu, cum am crezut atunci, şi nici atât de mare, cum am sperat mai apoi.Poate sub înrâurirea teoriilor cu care dascălii de la liceu şi mai târziu de la facultate ne-au asaltat, poate influenţat de modelul scriitorilor citiţi>>> continuarea aici >>>

In 2006 Editura,”Excelsior Art”, din Timisora publica romanul-istoric “In afara Gloriei” de Ion Marin Almajan.Un roman intins,stufos si care in fapt nici nu poate fi numit”roman”(desi intriga si desfasurarea ei sunt stranse,captivante) ci mai degraba studiu, fresca, restituire si reconstituire a unei epoci. Personajul “principal” si pana la un punct pretextul enormei fresce care este aceasta scriere, este Eftimie Murgu. Figura legendara a ganditorului, revolutionarului si vizionarului legat, in timp, de Revolutia anului 1848 in tarile romane.Iar cu aceasta precizare as vrea sa explic de ce scrierea despre care vorbesc nu poate fi limitata in cadrul “romanului”. Ion Marin Almajan s-a incumetat la ceva care de regula nu sta in puterea unui singur om. El s-a incumetat sa prezinte Banatul,pamantul romanesc dintre Dunare, Mures si Carpati si oamenii lui, in constituire istorica, in devenirea realitatii ce o vedem azi si in fapt, de cel putin o suta treizeci de ani. Ion Marin Almajan arata ce este Banatul si Banatenii si mai mult, de ce sunt asa cum sunt. Inevitabil personalitatile vremii sunt pomenite dar ele sunt pomenite in vremea si pentru ceace au fost in vremea lor. Din aceasta cauza in “In afara Gloriei” Eftimie Murgu este personaj principal dar si “pretext”. Monumentala fresca a alcatuirii identitatii banatene, asa cum o cunoastem azi, a inceput-o Ion Marin Almajan cu “Matusa mea Maria Theresia”. Carte care, vazuta dupa citirea “In afara Gloriei”, o pot asemui cu “O sama de cuvinte” a lui Neculce. “Matusa mea” a deschis, a inceput fresca, a stabilit linile directoare si a enuntat “metoda”>>> citeste mai departe aici >>>

Toamnă târzie poleită cu aur. Aurul soarelui lipsit de căldura verii, aurul frunzelor ce se aştern în covoare pufoase pe alei, pe cărările neasfaltate ce străbat pădurea staţiunii. Aurul razelor răsfrânte în oglinda lacului. Staţiunea balneo-climaterică Bled, una din cele mai selecte din Europa interbelică, loc de popas al tuturor regilor balcanici în drum spre Europa occidentală, cuib de odihnă, după război, pentru mareşalul Tito, a adunat preţ de câteva zile, la invitaţia PEN-Clubului, scriitori din mai multe ţări ale bătrânului continent. Se vorbesc mai toate limbile, sârbă, franceză, engleză, italiană, germană. Numai rusul venit din Leningrad (în 1982 oraşul de pe Neva încă nu-şi schimbase denumirea) nu ştie nici o limbă străină. Pentru că încropesc fraze silite alcătuite din rusă şi sârbă, un talmeş-balmeş pe care el îl dibuieşte fericit, mă invită în camera lui la o sticlă de votcă şi la un peşte afumat. Când tăria ne abureşte mintea îmi vine poftă de cântat şi ca să mă dau mare şi să-l flatez pe rus încerc să-mi reamintesc unul din cântecele atât de vânturate pe la toate posturile de radio din vremea tinereţii mele, a “prieteniei veşnice” româno-sovietice: Şiraca strana maia radnaia. Dar rusul mă opreşte hotărât: niet, zice, spre nedumerirea mea, ăsta-i un cântec făcut pentru plăcerea lui Stalin şi a nomenklaturii. Am să-ţi cânt eu adevăratele cântece ruseşti. Şi-mi cântă rusul ceva ce n-am auzit până atunci, nici în multele filme sovietice pe care le-am văzut , nici măcar în întâlnirile pe care le-am avut cu colegii mei din presă. Mă întreb, în timp ce-l ascult pe Ivan, dacă nu cumva e o provocare, dacă nu voi fi chemat la întoarcerea acasă să dau socoteală că m-am lăsat provocat cu asemenea cântece din vremea ţarismului. Mă liniştesc cum pot şi continui guleaiul. De altfel Ivan avea>>> continuarea aici >>>

Printre cele dintâi învăţături pe care bunicul meu, crâsnic, până la moartea sa prematură, al Bisericii Ortodoxe din Dalboşeţ mi le-a dat , a fost să-mi arate bobul de grâu şi, imaginat pe o faţetă a acestuia, chipul lui Dumnezeu .Din acel moment,ori de câte ori am avut în palmă bobul de grâu,am simţit un fior, o cutremurare lăuntrică, gândindu-mă că aş putea simţi atingerea lui Dumnezeu. Mai apoi, când am văzut că înainte de a tăia pâinea, bunicul face semnul crucii pe spatele ei ,am reţinut, pentru câte zile voi trăi, preţul spiritual, nu doar material, al pâinii . Alături de bunicul meu am păşit pentru prima dată pragul Bisericii ,copleşit de scenele cu sfinţi, martiri , evanghelişti, arhangheli , cu Fecioara cu Pruncul, cu Mântuitorul şi Sfânta Treime, într-o misterioasă, dulce, învăluitoare protecţie asupra copilului neştiutor şi temător .Glasul preotului bătrân care botezase , cununase şi dusese la groapă câteva generaţii de săteni, răsunase parcă venit de pe un alt tărâm, rostind cuvântul lui Dumnezeu .Îl completau vocile coriştilor, cea a bunicului şi le purtau pe toate în slavă clopotele .Şi astfel, vecinicia se pogora, se logodea , prin Biserică, cu pământescul, cu fiinţa umană, cu timpul trecător, cu firul de iarbă Sărbătoarea Sfintelor Paşte trecea întreaga comună printr-o uriaşă febră .Febra curăţirii prin post, a primenirii odăilor, casei,hainelor, oboarelor, animalelor şi a drumului ce trecea prin faţă .În seara Învierii, coboram sute de lămpaşe aprinse ( în vremea aceea nici un sat din Ţara Almăjului nu era electrificat ) spre Biserică a cărei avlie ( curte ) era înţesată de oameni .Întregul alai, cu preotul în frunte, pornea să>>> continuarea aici >>>

Din când în când răzbate până la suprafaţa cazanului în care fierb toate cuvintele otrăvite rostite din interes scârbavnic, din minciună, demagogie,din ticăloşie,din ură şi câte un protest sfios faţă de sfâşierea,hărtănirea şi vlăguirea României .Nu-l aude nimeni, nu-l bagă nimeni în seamă, mulţi îl iau în derâdere, cei mai mulţi sunt surzi şi orbi pentru că sunt preocupaţi numai de sărăcia lor strivitoare,bicisnică,umilitoare,care-l transformă pe omul nevolnic în larvă, iar alţii se bucură şi profită de căderea ţării . Ca bun român, m-am gândit şi vă propun câteva măsuri drastice, urgente,pentru desăvârşirea lucrării începute în anul de răscruce 1990.Înainte de orice trebuie să punem pe alte principii restitutio in integrum .Este momentul să restituim pământul, turmele,tezaurul lui Decebal, răscumpărându-l dacă nu se mai află în ţară .La fel trebuie să procedăm şi cu moşiile,podoabele, valorile pe care le-au avut de la Radu cel Negru şi Bogdan Decălecătorul până la Cuza Vodă, toţi domnitorii Ţărilor Româneşti .Sunt în încurcătură întrucât nu ştiu dacă în cazul Ardealului şi al Banatului ar trebui să dăm satisfacţie şi cnezilor Litvoi, Menumorut etc sau doar regilor unguri,începând cu Ştefan cel Sfânt, principilor Transilvaniei, grofilor unguri, Bisericilor Catolice, Protestante, ca să sfârşim cu habsurgul cel lacom căruia i-am făcut cadou Branul, ca să-l târguiască acum mai abitir decât cel mai mare cămătar al istoriei. Marelui şi>>> continuarea aici >>>

Iubitilor ai mei prieteni si tovarasi de drum, de rug, frisonez de fiecare data cand se pune in discutie aceasta tema a “distrugerii culturii nationale”. Din bulversantul an 1990 ma lupt cu verbul (vezi cartea mea “Vremea hahalerelor”) angajand (daca nu va deranjeaza acest termen uzat de propaganda comunista) intreaga mea fiinta pentru a deschide ochii intelectualilor din imediata mea apropiere dar si de mai departe pentru a intelege ca sirenele pe care elevii scolii de la New York, ai altor scoli le-au trimis pe corabia numita Romania pot naste nu doar o lume a sclavagismului modern, in care o grupare de superpotenti economiceste traind dupa standarde inca neimaginate de nici un regizor al Hollywoodului hotaraste soarta a milioane de oameni, stabilind niveluri de existenta, pentru unii la limita de saraciei, pentru altii deasupra ei sau sub aceasta limita. Concomitent, si sper din tot sufletul sa fiu crezut, sa nu fiu acuzat de paranoia, se actioneaza, asa cum bine sustine si dl Alexandru Nemoianu, pentru distrugerea culturii traditionale. Sistematic, din 1990, anumite posturi de televiziune au lansat spre populatia credula, nepregatita pentru ceea ce avea sa urmeze (dupa cele cateva ore de emisie pe vremea impuscatului) valuri de “mituri ” confectionate in studiourile americane, mituri ce aveau rostul sa se substituie miturilor noastre romanesti, considerate fie nationaliste, fie desuete, fie neconforme cu lumea noua euro-globalizata. Eminescu este unul din acele mituri care trebuie trimis in secolul al XIX-lea si lasat acolo. Miorita, la fel, Eliade, Cioran nasc suspiciuni pentru crezul lor politic lor din tinerete. Sadoveanu, Marin Preda, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Nichita Stanescu si multi altii sunt trecuti pe lista neagra pentru ca, se spune, au colaborat cu regimul comunist, au fost soli ai “luminii ce venea de la Rasarit”. Nu scapa tavalugului elitist nici credinta noastra crestina. Scriitori de foiletoane obscene, comentatori politici veniti pe garla Bahluiului, ce si-au descoperit si talente de dramaturgi scriu piese si se gasesc altii aidoma lor sa le si puna in scena, in care se incearca distrugerea celui mai mare si mai sfant mit al lumii, mitul Mantuitorului. Dan Brown nu este singur. Ca el sunt destui, o trupa aflata sub semnul lui Satan. Urmariti, va rog ce se joaca astazi pe mai toate scenele tarii. Piese in care abunda sexul, pornografia, al caror mesaj este derizoriul, abjectia, nimicul. La randu-i literatura douamiista propune cititorului aceleasi teme: pornografie, sex, grosolanie, marlania. Sa nu va inchipuiti ca>>> continuarea aici >>>

Gânduri pornind de la ANALIZE ŞI FAPTE

Mi-as fi dorit ca acest buletin sa fie un soi de revista culturala electronica a romanilor de oriunde or fi ei. Sa se transmita din Australia, Canada, din State, din Germania, din Franta, Italia, etc. Pretutindeni sunt romani care fac arta, cultura, literatura. Scot carti, fac reviste precum George Mitin Variesescu care scoate doua reviste,” Eminescu” si inca una, Corneliu Florea, Alexandru Nemoianu, Barutiu Arghezi din Lausanne, Vasile Barbu din Uzdin, Octavian Doclin din Resita si multi altii. Cu 1990, Marea Unire a romanilor s-a sfaramat mai ales in domeniul culturii. Centrele culturale ale tarii nu mai comunica intre ele, nu se stie ce carti se scriu la Iasi, la Timisoara, la Oradea, nu se stie ce momente culturale mari se organizeaza, ce expozitii de arta plastica, etc. O publicatie care sa adune macar concis, aceste evenimente, sa lege din nou oras cu oras, zona cu zona din aceasta Romanie, ar fi mana lui Dumnezeu. Basca minunea globalizarii-legatura rapida cu romanii din toate colturile lumii. Ce sansa s-ar acorda renasterii spirituale, curajului national pierdut in cei 16 ani de scarba si ura! Nu sunt adeptul nationalismului agresiv al unor personalitati si personaje din politica, din cultura, de oriunde s-ar situa ei. Dar nici nu m-as asterne pres la picioarele mai-marilor Europei si ai lumii, ale “stralucitilor invatati” scoliti la New-York sau in alta parte. Va rog sa va aduceti aminte ca si pe vremea “comunismului biruitor” literatii romani au fost impartiti in doua categorii: una a celor situati la poalele “Romaniei literare”, altii la cele ale “Luceafarului”. Primii se>>> continuarea aici >>>

M-am reintors din Grecia, mai exact din insula Zakynthos. Am plecat incarcat de larma ce cutreiera Romania, de imaginile multimii cerand indurare Cerului sau pomana guvernantilor dupa ce apele le-au spulberat bruma de agoniseala, de chipurile hade ale politicienilor, ale caror vorbe de claca sunt exhibate de ecranele televiziunilor. Am intrat intr-o lume normala! Oameni mergand pe strazi linistiti, facandu-si treburile cu acea asternere asupra lucrului pe care doar omul chibzuit o are. Comertul,sapatul gradinilor,lucrarile de intretinere a viilor, toate celelalte aveau cursul lor firesc. Nici o stridenta, nici un “spectacol” dat in strada sau la televizor. Am urmarit programele lor si nu am descoperit vulgaritatea, prostul gust, stridentele care predomina la televiziunile noastre. N-am gasit nici un “Mitica” gata sa-si dea poalele peste cap pentru a capta sufragiul prostimii. In Grecia nu exista delirul mediatic din Romania si cred eu ca din acest motiv nici desantarea pe care acesta o disemineaza in societate. Am vizitat o biserica ortodoxa ce poarta numele>>> continuarea aici >>>

______________________________________________________________

~Cine ucide Băile Herculane?

Va marturisesc sincer ca am fost socat citind interventia publicata in numarul anterior din ANALIZE SI FAPTE vizavi de Rosia Montana. Autorul acelor “opinii” spune ca bunicul dumisale a avut o mina sau o sita acolo ceea ce presupune o legatura afectiva mai adanca decat a oricui cu Rosia Montana. Si o intelegere tot atat de profunda a realitatilor. Ceea ce nu inseamna, asa cum se sustine in concluzie, ca noi cei din Bucuresti, Cluj, Iasi sau (eu) de la Timisoara nu pricepem ce se ascunde in spatele reclamei pe care cei interesati o fac, pe televiziune, “oportunitatii” lucrarilor de la Rosia Montana, folosindu-se chiar de oamenii locului. Este falsa viziunea dupa care doar localnicii ar trebui sa hotarasca ce se va face acolo. Rosia Montana nu este doar proprietatea cuiva ci este o bogatie a Romaniei. Va cer scuze daca aceasta ” bogatie a Romaniei” va suna cumva demagogic, cunoscut, etc. Dar acesta este opinia mea si a altora ca mine a caror viata a fost inchinata nu prosperitatii personale ci dezvoltarii si apararii patrimoniului cultural romanesc. Nu se poate distruge o rezervatie arheologica de o asemenea valoare doar in numele unei probabile bunastari a localnicilor. Ca sa>>> continuarea aici >>>

Una din publicatiile centrale de mare tiraj isi informa cititorii ca organizatia Greenpeace a oferit premierului Ungariei un metru de pamant la Rosia Montana numai sa intervina in sprijinul actiunii de oprire a masacrului ce se pregateste acelui sit arheologic extrordinar prin unicitatea si bogatie lucrarilor miniere romane dar si dumnezeiestii flori si faune a zonei. Ideea mi se parede rasul lumii. In fericire premierul a refuzat. Sunt uimit de usurinta cu care oferim nu doar simbolic valorile tarii. Sunt tot atat de uimit de nepasarea cu care autoritatile, societatea civila trateaza acest vizibil atac la patrimoniul cultural al tarii. Stiu ca inaintea inceperii primelor lucrari, noii stapani ai acelui teritoriu din Rosia Montana au trebuit sa ceara descarcare de sarcina arheologica din partea Comisiei Monumentelor Istorice alcatuita din specialisti in domeniu si din reprezentanti ai Ministerului Culturii si Cultelor. Mai mult ministrul trebuie sa semneze certificatul eliberat de comisie. Nu vad nici un impediment ca in cazul unor suspiciuni sa refuze semnarea acelui certificat si sa apeleze le prevederile legii. Zvonurile fondate sau nefondate au vehiculat suma de un milion de dolari pe care ar fi primit-o candva, la inceput, anumiti functionari ce aveau legatura cu ceriticatul de descarcare de sarcina. Ma gandesc ca nici acum nu ar fi prea tarziu ca>>> citeste mai departe aici >>>

Consider sfant dreptul la proprietate. O proprietate castigata prin munca cinstita, prin inteligenta, prin capacitate creatoare, prin inventivitate. Socotesc insa ca in tarile in care timp de decenii a domnit un regim comunist care a nationalizat nu doar fabrici, uzine,ateliere, ci si bogatiile solului si subsolului, pamantul, imobilele, dandu-le destinatii aservite scopului, politicii, respectivului regim, solutia restituirii in integrum este una pricinuitoare de mari si nedrepte injustitii, de mari si probabil irecuperabile pagube pentru Romania. Palatele confiscate s-au transformat, in timpul regimului comunist, in spitale, in maternitati, in biblioteci universitare, judetene si municipale, in teatre si filarmonici, in case culturale, in muzee,in monumente ale culturii noastre etc.Unele din ele au devenit locuinte pentru sute si mii de cetateni, inghesuiti de nevoie dar si cu concursul ocupantilor sovietici, al unor legi restrictive, ca de pilda legea care prevedea cati metri patrati are voie sa ocupe fiecare chirias, in spatii sufocante. Acum navala urmasilor, reali sau imaginari, inventati prin siretlicuri avocatesti, a pornit tavalugul restituirilor ce da totul peste cap. Chiriasii sunt azvarliti in strada de noii proprietari, romi imbogatiti pe cai oculte in vestul Europei care au cumparat cu ajutorul mismasurilor facute in justitie,aceste palate. Pe acestia nu-i intreaba nimeni de>>> continuarea aici >>>

______________________________________________________________

~Mafia palatelor cu turnuri

PORTRET DE ALTADATĂ

UN POSIBIL CICLU ROMÂNESC

Proza, adeseori excepţională, însă în chip paradoxal mai puţin comentată, a lui Ion Marin Almăjan (n. 1940, Dalboşeţ-Caraş-Severin ) completează, înainte de toate, imaginea unei lumi bănăţene pe o latură hotărât realistă ce reproduce, într-o geografie mai sudică,pasiunile adânci comunicate demult de Ioan Slavici, în „Moara cu noroc”.O schiţă a întregului, dar ce schiţă!,se evidenţia încă în nuvelistica începutului din „Sunt dator cu o durere” ( 1970), un început deodată matur şi unde întrevedem materia epică şi sufletească organizată ulterior în câteva romane, impresionante şi prin extensiunea celor dintâi începuturi .Dar metoda epică rapsodică, sugestivă,înfăţişând o umanitate cu emoţii adânci şi mocnite ce nu se lasă decât cu greu descifrată, s-a constituit aici şi funcţionează totdeauna fără inutile ocoluri .Încă de pe acum, prozatorul se arată pregătit a înfăţişa două planuri ale realităţii sociale ce comunică, de bună seamă,şi care au rezonanţă biografică : ruralitatea cărăşană şi mediul citadin ( bineînţeles a fi acela timişorean ) . O anumită înclinaţie sentimentală către cea dintâi se observă de îndată, însă prozatorul nu opune , în felul romantic, „ coliba „ şi „palatul „, aptitudinea lui de a construi cu fineţe definindu-se în măsuri egale şi fără nici o adeziunea de doctrină manifestă. Pe Covală, pe Pănduru şi pe Buna, oameni ai satului din împrejurimile dealurilor Bozoviciului , aceste nuvele îi prezintă cu aceeaşi structură sufletească organizată şi definită profund , ca şi pe artistul Toma, un orăşean , şi pe tânărul Bujor, un soi de Titu Herdelea bănăţean .Fiind-în bună măsură-confesiuni, prozele de aici aparţin unui povestitor , ceea ce nu înseamnă că organizarea eăică ar fi mai puţin izbitoare. Emoţia ce reiese dintr-o natură confesivă şi construcţia se împletesc remarcabil, impresionantă fiind ştiinţa de a încheia sugestiv în planuri deschise de sensibilitate .Iată un final de nuvelă unde Buna , ca o divinitate benefică a casei ţărăneşti, părea a consuma întreaga energie sufletească :”aşa cum arată icoana de pe perete şi mi se pare că aud paşi uşori de fecioară trecând pe sub fereastră, o umbră care se apleacă pe apele sticlei, un fel de plete brune, lungi, vălurite de piaptănul nopţii „ ori clipa ce pecetluieşte o biografie a doi tineri ce aleg să trăiască într-un sat de munte, ca institutori, sfârşit brusc al unei iubiri : „ Oprită un timp, ploaua macera iar văzduhul. Maria se opri din mersul acela al lor, şovăitor, şi izbucni într-un plâns deznădăjduit „.Şi dialogul se diferenţiază stilistic în raport cu psihologiile , ceea ce presupune însuşiri în ordine analitică, remarcate mai ales acolo unde , percepţia se apleacă asupra sufletului feminin ( O femeie de la marginea sufletului.) Penumbrele sufleteşti ne întâmpină>>> mai departe aici >>>